PRM-istii

Un forum pentru toti romanii !


    Doctrina PRM !

    Distribuiţi
    avatar
    Admin
    Admin

    Mesaje : 40
    Data de înscriere : 13/02/2012
    Localizare : ROMANIA MARE

    Doctrina PRM !

    Mesaj  Admin la data de Sam Feb 18, 2012 4:23 am

    INTRODUCERE

    Partidul Romania Mare este un partid care are toate atributele partidelor politice moderne, in conformitate cu Constitutia Romaniei, legislatia specifica si documentatia europeana, actionind cu mijloace democratice pentru atingerea obiectivelor cuprinse in programul sau. Scopul oricarui partid politic modern este preluarea puterii, iar scopul puterii este realizarea binelui cetateanului si al societatii prin infaptuirea interesului public si a interesului national.
    Documentele de baza pentru activitatea Partidului Romania Mare sunt Statutul si Programul.
    Statutul si Programul Partidului Romania Mare reprezinta setul legal de norme interne si, respectiv, de obiective concrete ale partidului, obiective ce decurg din doctrina Partidului Romania Mare, care este o DOCTRINA NATIONALA.
    In acord cu moderna traditie socio-politica a Romaniei, Partidul Romania Mare a fost conceput si actioneaza ca o asociatie libera de cetateni, uniti prin interese si idei comune cu caracter crestin, democratic si umanist.
    Partidul Romania Mare are radacini adinci in viata sociala a Tarii, atit in plan economic, cit si in planul ideatic. Ceea ce particularizeaza Partidul Romania Mare in peisajul politic romanesc este prezenta primordiala a INTERESULUI NATIONAL in toate obiectivele, atitudinile si actiunile partidului. Doctrina Partidului Romania Mare are in vedere concomitent, cunoasterea, studierea si popularizarea marilor valori nationale romanesti, a pozitiei natiunii romane in lume, ca si identificare a relatiilor si interdependentelor complexe in care este implicat.
    Doctrina Nationala este baza teoretica si ideologica a partidului nostru, fiind expresia sintetica a existentei multimilenare a romanilor, avindu-si izvoarele atit in religia crestin-ortodoxa, in care s-a format poporul roman, cit si in ideile de libertate, dreptate si neatirnare afirmate de marile figuri ale neamului si de statul roman. Doctrina Nationala inmanuncheaza credinta, sentimentul de libertate si dreptate, dragostea pentru glia strabuna si traditiile stramosesti, exprimate in viata statului roman unitar.
    Principiile si idealurile Doctrinei Nationale se constituie intr-un concept doctrinar modern, rezultat din altoirea pe tulpina nationala a unor valori ale doctrinelor care au contribuit la aparitia Romaniei, ca si a unor elemente ale social-democratiei si crestin-democratiei actuale.

    APARITIA SI EVOLUTIA DOCTRINEI NATIONALE ROMANESTI

    In pofida caracterelor etnice comune locuitorilor din cele trei principate romanesti, in pofida sentimentelor de apartenenta la acelasi neam, exprimate lapidar de Grigore Ureche, „de la Rim (Roma) ne tragem” si a numeroaselor contacte care au avut loc permanent de-a lungul istoriei, reflectarea originii, culturii si limbii comune, a aspiratiilor justificate spre emancipare si unire, cristalizarea acestora, aspiratii intr-un sistem coerent de obiective nationale si de mijloace de actiune, aparitia, deci, a unor elemente de Doctrina Nationala s-a inregistrat in Principatele Romanesti, ca si in intreaga lume europeana, la sfirsitul secolului XVIII, si, mai ales, la inceputul secolului XIX. Tot astfel, pentru similitudine, se poate invoca utilizarea cuvintului „Patriei” intr-un text scris romanesc, abia odata cu Biblia, de la Bucuresti, din anul 1688, desi notiunea respectiva, care e un simbol sacru la romani, figureaza pe numeroase monumente ale epigrafiei romane de pe teritoriul Tarii noastre. Este foarte sugestiv faptul ca evolutia se produce concomitent in toate cele trei principate, cu mijloace si argumente uneori diferite, dar cu motivatie identica. Astfel, in Transilvania, revendicarile politice ale romanilor, nerecunoscuti ca natiune politic, iau forma documentului „Supplex libellus Valachorum”, in 1791, ca expresie a puternicei miscari culturale – Scoala Ardeleana – care faureste mari opere consacrate limbii romane si istoriei nationale, miscare pe care Constantin C. Giurescu o numeste „de renastere nationala”. Prin fenomenul pe care l-au creat si prin lucrarile publicate, marii reprezentanti ai Scolii Ardelene, Samuil Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai – care se revendica, cu totii, de la martirajul episcopului Ioan Inochentie Micu Klein – au o influenta covirsitoare si peste munti. In celelalte Principate Romanesti are loc la inceputul secolului XIX, o miscare de redesteptare nationala, pe cale culturala – prin scoli – si pe cale politica – prin opera marilor boieri paminteni Radu Dudescu, Dinicu Golescu si Filipescu-Vulpe, dar mai ales prin jertfa lui Tudor Vladimirescu.
    Este esential sa amintim importanta introducerii in Scolile nou infiintate, de la Iasi si Bucuresti, de catre Gheorghe Asachi si, respectiv, Gheorghe Lazar, a studiului istoriei nationale, desi asezamintele respective formau ingineri hotarnici. Caracterul national si importanta ridicarii lui Tudor Vladimirescu sunt descrise de acelasi mare istoric C. C. Giurescu astfel: „Pina la el, merseram, mai bine de o suta de ani, tot in jos; de la el inainte pasim pe cale ridicarii, ajungind dupa aproape alta suta de ani, la Romania Mare din 1918. Singele lui sta la temelia statului de astazi”. De altfel, piatra de hotar a anului 1821 marcheaza inceputul Romaniei moderne.
    In urma martirajului lui Tudor, au fost numiti din nou domni paminteni, iar dupa razboiul puterilor europene cu Turcia, din anii 1828-1829, si dupa pacea de la Adrianopole, cauza nationala inregistreaza si succesul major al aparitiei Armatei Nationale si Corpului Granicerilor. Inalta academie a sentimentului national pe care il reprezinta Armata Nationala a stirnit entuziasmul unora dintre cele mai luminoase figuri de romani, in plina dinamica a tineretii creatoare: Vasile Cirlova, Nicolae Balcescu, Alexandru Ioan Cuza, Grigore Alexandrescu. Acest moment si-a dovedit ulterior importanta deosebita in pregatirea Unirii Principatelor. Boierii luminati care se ridica pentru independenta se plaseaza de partea Partidei Nationale. Asa cum a facut-o Ion Cimpineanu, cind, in fruntea membrilor Adunarii Obstesti, a introdus in programul sau doua obiective nationale esentiale: inlaturarea protectoratului rusesc si a suzeranitatii turcesti, precum si unirea tuturor romanilor. Nimic nu poate fi mai plin de semnificatii pentru maturizarea constiintei nationale decit cuvintul de deschidere a cursurilor de istorie de la Academia Mihaileana, pe care l-a rostit Mihai Kogalniceanu: „Eu privesc ca Patria mea, toata acea intindere de loc unde se vorbeste romaneste si ca istorie nationala, istoria Moldaviei intregi, inainte de sfisierea ei, a Vlahiei si a fratilor din Transilvania”. Una dintre bornele de hotar ale procesului de emancipare, in spiritul european al acelui „secol al nationalitatilor”, o reprezinta faimosul document adresat de acelasi Mihai Kogalniceanu conducerii abuzive Protectoratului Rusesc, memoriu intrat in istorie sub numele „Dorintele Partidei Nationale din Moldova”. Procesul de sedimentare a Doctrinei Nationale, rezultat din redesteptarea constiintei de neam si din efervescenta vietii spirituale, cuprinde in prima jumatate a secolului XIX o idee principala: ideea nationala a propasirii si unitatii romanilor, fapt ce rezida si in revenirea numelui „Dacia” in titlurile a numeroase publicatii. Se pun acum pietrele de temelie ale culturii romanesti moderne, cum sunt primul ziar in limba romana, „Curierul Romanesc”, culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, Imnul „Desteapta-te romane” al lui Andrei Muresanu, „Cintarea Romaniei”, a lui Alecu Russo si „Romanii sub Mihai Voda Viteazul” de Nicolae Balcescu. Acest ultim vizionar a fixat nespus de bine, in timp si spatiu, dimensiunile valorii noastre de neam unic, statornicit de Dumnezeu, nu intimplator, la Gurile Dunarii. „Asa domnilor! Romanii nu vor pieri! Romanii nu pot pieri! Ei sunt cea mai veche natie din Europa, care si-a pastrat neclintit nationalitatea ei si o existenta politica”.
    Trebuie spus ca in toate actele sale majore, culturale si politice, generatia pasoptistilor romani a fost inspirata de idei si de modele europene, aparitia statului modern roman (1859) fiind o expresie a acordarii gindirii politice romanesti la gindirea politica europeana. Revolutiile de la 1848 din Principatele Romane au o importanta componenta nationala. Acum, se face auzita vocea tribunului Simion Barnutiu, care, pe prispa Catedralei din Blaj, rosteste in fata multimilor de romani insetati de adevar si dreptate, un discurs epocal. Sub conducerea lui Avram Iancu, romanii lupta la 1848 pentru marea deviza a revolutiei europene: „libertate, egalitate, fraternitate”, afirmind vointa dezrobirii nationale in razboi cu trupele aristocratice unguresti, care pretindeau ca fac revolutie burgheza! In urma Razboiului Crimeii (1853-1856) Principatele fac un nou mare pas spre Unire, iar ideea nationala cistiga teren. Daca ideea unitatii neamului nu era noua – ea aparind la cronicari, la Scola Ardeleana, iar dezideratul unitatii politice revenise in forta la inceputul secolului XIX – acum se contura si posibilitatea practica a Unirii.
    Unirea de la 1859 a constituit o mare victorie a Partidei Nationale, in lupta sa cu inertia, cu elementele retrograde, cu diversele forme de imperialism. A fost, in acelasi timp, o stralucita biruinta a Doctrinei Nationale, care considera Unirea romanilor un Ideal vital. Unirea de la 1859 a fost infaptuita datorita sentimentului ancestral al apartenentei la acelasi neam a romanilor din Tarile Romanesti, dar si prin abnegatia unui grup de carturari patrioti, de formula europeana, animati de puternice sentimente nationale, beneficiind de importante virtuti diplomatice pentru sensibilizarea si corectarea orizontului Cancelariilor Europei cu privire la justetea cauzei romanilor.
    Alexandru Ioan Cuza, beneficiind de sprijinul unor mari personalitati, dominate de aureola lui Mihai Kogalniceanu, a domnit cu destule framintari, 7 ani, dar a reusit sa ramina de-a pururi in Istoria Romanei si in sufletul poporului de rind, pentru care a sacrificat totul, inclusiv tronul. Dupa cum afirma tot istoricul Constantin C. Giurescu, „Cuza a fost un mare patriot punind intotdeauna interesele si nevoile Tarii mai presus de ale sale, facind intotdeauna abstractie de persoana sa. Tot ce era national, tot ce privea neamul, a gasit la el intelegerea cea mai deplina, de aceea e natural ca el sa se fi gindit si la romanii din Ardeal si la aceia din Basarabia si la aceia din Macedonia. Complet dezinteresat, ca multi de altfel din generatia lui, Cuza n-a cautat sa faca avere cit a fost Domn”. In timpul lui Cuza a inceput sa apara pe documentele interne numele Tarii: Romania. Dar, sa nu uitam, acest nume se revendica si de la „Romaniile Populare” de care sunt pline actele si hartile Evului Mediu timpuriu inca din secolul VII dupa Christos. O dimensiune pragmatica a Doctrinei Nationale pe vremea colonelului intrat in istorie ca „Printul Unirii” a reprezentat-o preocuparea pentru romanii de peste hotare. Printr-o diplomatie curajoasa, in mare parte secreta, Cuza a facut incercari de a readuce la trupul Tarii atit Ardealul, cit si Basarabia si Bucovina, si de a reface, la dimensiuni adecvate istoriei si marginilor noastre etnice, harta vechii Dacii si harta intiiului unificator de Tara, Mihai Viteazul, in ciuda adversitatilor. Dupa abdicarea fortata a lui Cuza, o data cu instalarea lui Carol de Hohenzoller pe tronul Romaniei, in mod firesc, au aparut o serie de conflicte intre sustinatorii Doctrinei Nationale si partizanii noii dinastii. Pentru a fi drepti pina la capat, trebuie sa recunoastem ca, oricit de dureros a fost regretata indepartarea lui Cuza de catre liberalii si conservatorii care si-au dat miinile in „monstruoasa coalitie” (atunci s-a folosit aceasta sintagma pentru prima oara), Romania ar fi putut sa aiba parte de o alegere mai nefericita decit s-a dovedit a fi cea a lui Carol I. Partida Nationala, marile interese ale Romaniei au fost, in general, sustinute ferm de Domnitorul si, ulterior, Regele Carol I, care a respectat promisiunea si legamintul facut la 10 mai 1866: „Punind piciorul pe acest pamint sfint, am devenit Roman… Cetatean astazi, miine, daca va trebui, soldat, voi imparti cu voi soarta cea buna, ca si pe cea rea”. In buna masura propasirea si modernizarea Romaniei s-au datorat acestui prusac integru si disciplinat.

    http://www.partidulromaniamare.ro/doctrina-prm.html

      Acum este: Sam Sept 23, 2017 7:09 pm